marți, 21 decembrie 2010

Cantec


Deodata aerul a impietrit in jurul meu
si se izbesc de el cuvintele zvarlite
si se-nrosesc, si-asa raman mereu,
din ce in ce mai lungi si mai rarite.
Si simt cum gravitatia se muta
in mine insumi, din afara
si brusc pe globul inimii imi cade
lumea, cand trupul inca-mi zboara.

(Nichita Stanescu - Cantec)

joi, 2 decembrie 2010

Inima


Totul se micsora egal, cu viteza gandului,
in acelas timp, muntii, marile, oamenii.
Totul se prabusea in sine insusi cu viteza egala
si in acelas timp, incat nimeni
nu baga de seama nimic.

Numai prezenta luminii, incapatanatei,
nemiscatoarei lumini,
numai sangele-acesta pierdut
de lucruri
ar fi putut starni o banuiala.
Dar
cineva ar fi trebuit sa stea in afara
si
nu s-a gasit nimeni, absolut nimeni.

Totul se marea egal, cu viteza gandului,
in acelas timp, norii, campiile, oamenii.
Totul izbucnea din sine insusi, cu viteza egala
si in acelas timp, incat nimeni
nu baga de seama nimic.

Numai prezenta noptilor, incapatanatelor,
nemiscatoarelor nopti,
numai sfera aceasta de intuneric,
marginita de astri,
ar fi putut starni o banuiala.

Dar
cineva ar fi trebuit sa stea inlauntru
si
nu s-a gasit nimeni, absolut nimeni.

Nichita Stanesc - Inima
This photo is copyrighted by the photographer and may not be used without permission.